cosmin ,raspunsul se afla in:motivatie si optim motivational.daca am timp,detaliez,pentru moment sunt ocupat cu....cititul in stele !

dara,relatia barbat-femeie e mai speciala,la momentul oportun poate intram un pic si-n psihologia relatiilor de cuplu.

my people, ma bucur sa va regasesc cu logoreea la voi

Adrian, sa nu crezi ca ignor ce ai scris tu acolo despre gay (unde m-ai citat), insa fiecare dintre noi are dreptul la unul sau mai multe puncte de vedere si ceea ce m-ar deranja cel mai tare ar fi violenta manifestata fata de comunitatea gay sau fata de orice individ/animal/obiect. Eu doar m-as amuza vazand gay si as trece pe langa. Nimic mai mult. E treaba lor ce fac si cum fac, iar daca fac ceva ciudat in public, banuiesc ca o sa primeasca o amenda pentru comportamente exagerate (nu pentru orientarea lor, ci pentru lipsa rusinii si manifestari publice - unde si heterosexualii ar fi amendati, in acelasi condtitii), dar pentru un sarut (bleah - ei , wow - ele ), nu o sa ii amendeze nimeni niciodata.

All, legat de dorinte, va impartasesc ideile, doar un singur lucru vreau sa mai precizez. Si mie imi place lupta pentru a obtine ceva, iar ca exercitiu, am deprins un reflex care functioneaza la mine in felul urmator. Alerg dupa produsul (1) si cu putin inainte sa ajung in posesia lui, mintea imi fuge deja spre produsul (2). Partea de savurare a produsului mi se pare mai eficienta daca nu incercam sa il "citim" sau "aflam" complet intr-un interval scurt de timp (e.g. o zi, 24h, 86,400 sec ).
Unii zic ca bucuria descoperirii e priceless si eu le dau dreptate, numai sa fie o descoperire imbucuratoare (cuvant al gramaticii gay)
Nu e important produsul (ex. azi am Sagem, maine am iPhone 4...sau invers), e important sa avem tot timpul un target, o activitate. Ma mai gandesc (fac eforturi imense, ce stiti voi ) si va mai scriu Week-end cu veselieeeeeeeeeeee!!!

Ca sa mai invioram un pic topicul va propun spre dezbatere experimentul Stanford efectuat de Philip Zimbardo, profesor de psihologie socială la Stanford University(unii poate-l cunoasteti),astept cu neradare parerile voastre asupra acestui subiect.

EXPERIMENTUL STANFORD

În vara anului 1971, Philip Zimbardo, împreună cu Craig Haney, Curtis Banks şi David Jaffe, cu toţii masteranzi, au amenajat o închisoare în subsolul unei clădiri a Universităţii Stanford cu scopul de a observa dinamicile interpersonale într-un astfel de mediu. Nu şi-au desfăşurat cercetarea într-o închisoare reală din cauză că lucrul acesta n-a fost posibil. Au cerut subiecţilor să joace roluri de deţinuţi şi de gardieni pentru două săptămâni. Subiecţii au fost recrutaţi printr-un anunţ în presa locală şi selectaţi pe baza rezultatelor la diferite teste de personalitate şi la interviuri clinice. Din 75 de candidaţi, au fost aleşi 21. Din aceştia, pe baza tragerii la sorţi, 10 au primit rolul de deţinut şi 11 rolul de gardian. Toţi subiecţii erau studenţi care participaseră la cursuri de vară la Stanford şi care fuseseră atraşi de salariul de 15 dolari pe zi oferit de experimentatori. Cu toţii şi-au dat acordul scris pentru participare.
Potrivit înţelegerii cu experimentatorii, pe data de 14 august, subiecţii au fost arestaţi la domiciliu de un echipaj al Palo Alto City Police Department şi transportaţi la secţia de poliţie unde li s-au luat amprentele şi li s-au întocmit fişe personale. La atât s-a rezumat colaborarea poliţiei locale. Subiecţii au fost apoi duşi la “Stanford County Prison”, unde-i aşteptau falşii gardieni şi unde urmau să petreacă două săptămâni. Cercetătorii au intenţionat o “simulare funcţională“ a închisorii. Ei mărturisesc că design-ul experimental şi procedurile au avut la bază discuţii îndelungate cu un fost deţinut, care ispăşise 16 ani de închisoare şi care le-a servit drept consilier, precum şi parcurgerea atentă a literaturii despre închisori şi despre lagărele de concentrare. La subsolul clădirii departamentului de psihologie fuseseră amenjate trei celule, fiecare având o suprafaţă de 2m x 3m. Existau, de asemenea, o cameră pentru gardieni, unde aceştia îşi puteau schimba hainele şi se puteau odihni, o cameră pentru testări psihologice şi interviuri şi o încăpere pentru folosinţa directorului închisorii, nimeni altul decât Philip Zimbardo. Fiecare deţinut primea un săpun, un prosop precum şi o salopetă pe care trebuia să o îmbrace fără lenjerie intimă şi care avea pe piept şi pe spate imprimat numărul de identificare. Deţinuţii aveau părul acoperit cu cască de nylon, pentru a se simula tunderea la piele a deţinuţilor din închisorle adevărate. Gardienii purtau şi ei uniforme constând din pantaloni şi cămăşi kaki. Însemnele puterii lor erau bastonul de lemn, fluierul, cătuşele şi cheile de la celule. Purtau ochelari de soare cu lentile care făceau contactul vizual imposibil, accentuând deindividualizarea. Ei lucrau în schimburi, 8 ore din 24, în vreme ce deţinuţii rămâneau, fireşte, 24 de ore din 24 în celule.
Odată sosiţi la locul de detenţie, subiecţilor-puşcăriaşi li s-a adus la cunoştinţă regulamentul închisorii. Deţinuţii trebuiau să se adreseze unul altuia folosind numerele de identificare, iar gardenilor nu li se puteau adresa decât prin formula “Domnul ofiţer corecţional”. Aveau dreptul la trei mese pe zi şi puteau folosi de trei ori pe zi toaleta aflată la capătul coridorului unde fuseseră construite celulele. La toaletă mergeau escortaţi de gardieni. Două ore pe zi aveau dreptul să citească ori să redacteze scrisori. Puteau primi vizite ale rudelor sau prietenilor de două ori pe săptămână. Experimentatorii au constatat că aceste drepturi, ca şi altele nemenţionate de noi au fost foarte repede redefinite de gardieni ca privilegii şi acordate drept recompense pentru comportamente obediente. Nici deţinuţii şi nici gardienii nu au primit instrucţiuni detaliate cu privire la rolul pe care urmau să-l îndeplinească. Gardienilor, de pildă, li s-a spus numai că sarcina lor constă în a “menţine un nivel rezonabil de ordine în închisoare, necesar pentru funcţionarea eficientă a acesteia” . Autorii aveau să observe că gardienii îşi jucau rolurile cu uşurinţă, imitând, fără îndoială, modele din filme.
Colectarea datelor s-a realizat prin mai multe metode. S-au efectuat filmări cu o cameră ascunsă (la încheierea studiului, experimentatorii dispuneau de 12 ore de înregistrări video), s-au înregistrat pe bandă de magnetofon, cu ajutorul unor microfoane camuflate, interacţiunile verbale dintre participanţi. Schimbrăile în stările afective au fost măsurate cu liste de adjective, dar şi cu teste sociometrice. Înainte de începerea simulării, subiecţii au completat teste de personalitate ce vizau caracteristici importante pentru comportamentul interpersonal, ca scala F de autoritarism sau scala de machiavelism. Date preţioase au furnizat rapoartele scrise zilnice ale gardienilor la ieşirea din schimb, precum şi chestionarele postexperimentale complexe aplicate tuturor subiecţilor.
Înainte de a menţiona câteva din rezultatele studiului, se cuvine să precizăm că autorii nu au formulat ipoteze precise. Ei nu-şi propuseseră decât explorarea interacţiunilor în mediul penitenciar prin intermediul unei “simulări funcţionale” a închisorii. Făcuseră o selecţie a particpanţilor mai mult pentru a se asigura că nu existau diferenţe dipoziţionale importante între gardieni şi deţinuţi. Două lucruri i-au izbit pe cercetărori de la început: relaţiile extrem de tensionate dintre gardieni şi deţinuţi pe de o parte şi transformarea iluziei închisorii într-o realitate, pe de altă parte Într-adevăr, subiecţii-gardieni şi subiecţii-puşcăriaşi se puteau angaja în orice fel de interacţiune; ar fi putut, de pildă, să întreţină relaţii amicale, amintindu-şi mereu că totul nu e decât un joc ce se va sfârşi în cel mult 14 zile. Lucrurile nu au evoluat însă astfel. Ne putem face o idee despre metamorfoza jocului în realitate şi a binelui în rău din rapoartele zilnice ale gardienilor. Pentru gardianul A, de pildă, cea mai mare grijă la începutul experimentului a fost impresia de ridicol pe care o va produce uniforma lui asupra colegilor săi deţinuţi. El mărturiseşte că se străduia să nu izbucnească în râs, ceea ce ar fi însemnat recunoaşterea caracterului ludic al activităţii sale.
În a cincea zi însă, acest tânăr se transformase într-atât încât, furios pe un deţinut care refuza să manânce, i-a vărsat acestuia farfuria pe faţă .
În legătură cu această uluitoare prefacere, Christina Maslach relatează că atunci când a intrat pentru întâia dată în închisoare a stat de vorbă cu un tânăr drăguţ şi manierat, care i-a făcut o impresie excelentă. Ajunsă în camera de observaţie, a fost invitată de cei doi colaboratori ai lui Zimbardo aflaţi acolo, Craig Haney şi Curtis Banks, să-l urmărească pe cel mai agresiv gardian, poreclit de ei “John Wayne”. Maslach a fost stupefiată să constate că John Wayne nu era altul decât tânărul pe care-l cunoscuse cu puţine minute în urmă. Forţele situaţionale pot produce, într-adevăr, modificări ale naturii umane mai spectaculoase, cum apreciază Zimbardo, “decât transformarea doctorului Jekyll în domnul Hyde”.
Rolurile diferite i-au despărţit foarte repede pe tinerii având sarcina să se comporte ca nişte gardieni de cei închişi în celule şi aflaţi, în multe privinţe, la cheremul lor. Ostilitatea dintre cele două grupuri a înregistrat, după numai 24 de ore, cote extrem de înalte. Datorită diferenţei colosale de status social, numai gardienii puteau să dea frâu liber acestei ostilităţi, în vreme ce deţinuţii trebuiau să-şi ascundă sentimentele. Treptat, gardienii au devenit extrem de activi, iniţiind majoritatea interacţiunilor. Ei se manifestau imprevizibil, refuzând adesea să răspundă la întrebări simple şi legitime ale deţinuţilor, încât aceştia se abţineau să li se mai adreseze. Comenzile capătă poderea cea mai însemnată ca tip de interacţiune între gardieni şi deţinuţi. “Pe măsură ce gardienii deveneau to mai agresivi, remarcă autorii, deţinuţii deveneau tot mai pasivi. Asertivitatea gardienilor a dat naştere dependenţei deţinuţilor. Depresia şi lipsa de speranţă a deţinuţilor a corespuns sentimentului de control dezvoltat de gardieni”. Gardienii nu se mulţumesc să-şi exercite puterea, ei abuzează de ea: de pildă, uneori îi agresează fizic pe deţinuţi, deşi lucrul acesta fusese interzis categoric de către experimentatori. Numărătoarea deţinuţilor la predarea schimbului, care în mod normal nu putea dura mai mult de câteva minute, o extind uneori la câteva ore, folosind-o ca un prilej de a admonesta şi umili deţinuţii. Gardienii ordonă, ameninţă şi insultă. Cât despre puşcăriaşi, ei sunt cu fiecare zi tot mai deprimaţi şi mai resemnaţi. S-a putut observa la ei, aşa cum intuim uşor, sindromul de neajutorare învăţată teoretizat de Martin Seligman. Afectele negative predomină în cazul lor şi ele determină comportamente negative. Interacţionând neîncetatat cu indivizi care nu le cunoşteau nici măcar numele, deţinuţii îşi pierd simţul identităţii personale şi al unicităţii. Este grăitor faptul că atunci când li s-a adus un preot catolic, majoritatea s-au prezentat la confesiune folosind numărul de identitate. În discuţiile informale dintre ei, rareori abordau probleme personale, preferând să dialogheze pe tema condiţiilor din închisoare. Zimbardo îşi vedea astfel confirmtă ipoteza cu privire la deindividualizarea deţinuţilor.
Un fapt care s-a dovedit decisiv pentru desfăşurarea experimentului l-a constituit revolta deţinuţilor. Aceasta a izbucnit pe neaşteptate, în a doua zi. Deţinuţii şi-au scos căştile de nylon de pe cap, şi-au smuls numerele de identitate, au blocat uşile celulelor cu paturile. Rebeliunea îi viza în mod direct pe gardieni, pe care deţinuţii îi ameninţau şi îi înjurau. După câteva ore de ezitări, gardienii i-au împroşcat cu substanţa dintr-un stingător, forţând uşile celulelor. Înnăbuşirea revoltei i-a încurajat pe gardieni să se comporte violent şi să- şi perfecţioneze metodele de dominare. Ei au creat o celulă în care îi izolau pe cei neobedienţi şi o alta, mai confortabilă, în care erau găzduiţi deţinuţii ce respectau orbeşte regulamentul şi ordinele. Celor din urmă li se acordau şi alte privilegii. În felul acesta, gardienii au reuşit să-i dezbine pe deţinuţi. Au provocat, cum spun autorii, o ”dezintegrare socială”, stimulând sentimentele de izolare şi de ostilitate la adresa celor aflaţi în aceeaşi situaţie. De alminteri, merită precizat că experimentatorii au notat rareori comportamente de ajutorare ori de cooperare între deţinuţi . Aceştia par să fi interiorizat atitudinile negative pe care gardienii le nutreau pentru ei.
Probabil cea mai bună dovadă a impactului situaţiei imaginată de autori asupra subiecţilor o constituie eliberarea a cinci deţinuţi înainte de sfârşitul experimentului din cauza reacţiilor lor emoţionale extreme, a anxietăţii şi depresiei. Unuia din ei, căruia i se refuzase cererea de eliberare condiţionată, îi apăruse o erupţie pe suprafeţe întinse ale corpului. Primul a fost pus în libertate deţinutul 8612 după numai 36 de ore de la debutul experimentului, ca umare a unor crize de furie, a ţipetelor intense şi a simptomelor ce indicau perturbări ale capacităţii de raţionare. Zimbardo şi colegii lui au recunoscut numai într-un text foarte recent (Zimbardo, Maslach şi Haney, 2000) faptul că au interpretat această primă atestare evidentă a impactului situaţiei în manieră dispoziţională. Ei au pus abandonul lui 8612 pe seama personalităţii acestuia, neglijând tocmai factorii situaţionali pe care ei înşişi îi creaseră.
Experimentul Stanford s-a încheiat înaintea termenului prevăzut de experimentatori din pricina reacţiilor extreme ale subiecţilor. Philip Zimbardo, şeful proiectului de cercetare, s- a văzut nevoit să oprească totul după şase zile. Decizia aceasta a fost luată la îndemnul Chistinei Maslach, viitoarea soţie a lui Zimbardo, care tocmai îşi susţinuse teza de doctorat în psihologie şi care, vizitând închisoarea, a fost şocată de tratamentul inuman aplicat subiecţilor. Ea şi-a dat sema că cercetătorii înşişi, în special Zimbardo, erau foarte implicaţi în desfăşurarea experimentului şi ignorau reguli fundamentale de protecţie a subiecţilor. Sub presiunea argumentelor ei, Zimbardo şi echipa lui au admis în cele din urmă că imaginaseră o situaţie absurdă, de pe urma căreia sufereau oameni nevinovaţi.
.
Experimentul Stanford a fost un studiu asupra strategiilor adoptate de subiecţi pentru a face faţă unei situaţii de putere asimetrică asemănătoare celei dintr-o închisoare adevărată. Subiecţilor li s-a cerut să joace rolul de gardieni ori de deţinuţi pentru o perioadă de două săptămâni. Spre a se îndepărta explicaţia comportamentelor deţinuţilor şi gardienilor bazată pe trăsăturile de personalitate, s-a făcut o selecţie riguroasă a subiecţilor în aşa fel încât la începutul experimentului diferenţele dintre gardieni şi deţinuţi au fost minime. Astfel, originea reacţiilor neaşteptat de intense, adesea patologice, constatate nu se poate afla decât în “situaţia totală” regizată de experimentatori. Unele situaţii exercită o influenţă extrem de puternică asupra indivizilor, determinându-i să se comporte într-o manieră pe care ei n-o pot în nici un fel anticipa. Tocmai pentru că probează importanţa analizei situaţionale în descifrarea comportamentului uman, experimentul Stanford trebuie socotit unul din cele mai relevante studii de psihologie socială.

Interesant experimentul, dar si luuuuuuuuuung textul (eu l-am citit, si nu printtre randuri). Foarte interesant si faptul ca a fost oprit mult mai aproape de inceput decat de termenul limita. Ma gandesc ce a fost in sufletul/mintea subiectilor (atat al celor selectati pentru rolurile de gardian, cat si al celor alesi sa fie puscariasi). Si ma mai gandesc si cam cat timp a trebuit sa treaca dupa sistarea experimentului si pana la refacerea psihologica a ambelor tabere. Si cat la suta din "apucaturi" au dus acasa.

Ceea ce am observat la mine si ceea ce poate se aplica intr-o masura mai mare sau mai mica si la altii este faptul ca manifest o inertie in abordare / gandire / fapte (eu am si ineptie in gandire, sunt unic ). Asa cred ca au facut si subiectii inchisorii fictive, in sensul ca prima zi cred ca a fost normala (inertia data de venirea lor dintr-un mediu social normal), iar mai apoi s-au trezit ca "desii stiind scenariul", emotiile si trairile s-au schimbat. De aceea ziceam ca sunt curios si cat a durat la ei inertia de dupa experiment.

Sunt oameni care isi trateaza diferit pana si copiii in imprejurari diferite (acasa, la munca etc.). Tind sa cred ca imprejurarile schimba oamenii, poate nu imediat, cum spuneam, insa putem realiza un studiu si asupra noastra si putem compara situatii diferite pentru a ne autoanaliza spectrul/plaja de valori legate de diverse emotii, sentimente, trairi. Cred ca sunt foarte putini aceia care ar rezista sa traiasca intr-o poveste pe o durata mai lunga de timp, cu atat mai mult cu cat povestea respectiva le-ar imprima un grad ridicat de anxietate.

Si pentru ca tot suntem pe forum de masini, pot asemana creierul uman cu ECU al masinii. Daca ECU simte ca ceva este in neregula cu functionarea masinii (ex. benzina proasta), ECU trece masina in modul de avarie (limp), iar dupa ce neregula ar fi rezolvata (ex. realimentare cu benzina buna), o sa mai dureze ceva timp (kilometri parcursi) pana ca masina sa functioneze din nou la capacitate normala (ca inainte ca ECU sa fi sesizat problema si sa activeze modul de avarie).

Nicky,e lung,e adevarat,dar daca l-as fi facut mai scurt probabil ca nu s-ar fi inteles adevarata dimensiune a implicatiilor.
Experimentul mi-a revenit in memorie ieri,cind,discutind cu un prieten,"gabor"fiind (cum îi place sa spuna),îmi povestea cum pus intr-o situatie de a "altoi" pe cineva,la un moment dat a inceput sa-i placa (el fiind de fel destul de pasnic)spunindu-mi:cred ca intr-o viata anterioara am fost ofiter SS la Auschwitz.

Daca subiectul vi se pare interesant puteti viziona filmul The Experiment (2010) cu Adrien Brody si Forest Whitaker,un remake al filmului Das Experiment.

Sincer sa fiu, eu nu prea pot sa concep cum niste persoane care se presupune ca au un nivel mediu de inteligenta si sunt deplin constienti de ce se intampla in jurul lor, pot sa intre total in pielea unui personaj.
Adica li s-a explicat si stiau foarte bine ca e un scenariu, trebuiau sa joace un rol sau sa recreeze un anumit mediu. Mai mult decat atat, situatiei de fata ii lipsea un lucru esential (in opinia mea) : elementul infractional. Inchisoarea, ca si pedeapsa, e efectul corecitiv al unei cauze bine determinate (infractiune).

Nu intelg totusi cum subiectii s-au putut confunda / indentifica 100% cu "personajele" din scenariu..
Mi s-ar fi parut normal sa se indentifice daca ar fi fost arestati si inchisi in sistemul norma, intr-o inchisoare adevarata, alaturi de detinuti adevarati si gardieni adevarati. Eventual cu complicitatea politiei, instantei, penitenciarului etc (insa aici sunt alte probleme referitoare la drepturile fundamentale ale omului).

E bizar..Probabil nu o sa aflu raspunsul decat daca as participa la un experiment de genul asta. Acum, stand acasa, in fata calcluatorului, eu zic ca nu m-as fi identificat cu personajul si as fi atras atentia si celorlalti ca e doar un joc..

ghita_celofan scrie:

...si sunt deplin constienti de ce se intampla in jurul lor

Asta e o premisa putin exagerata. Majoritatea oamenilor functioneaza pe pilot automat, constienti doar in mica parte, si devin constienti cu adevarat doar in situatiile care impun o reactie emotionala puternica. Deci, mergand pe ideea ca omul se bazeaza mai mult pe subconstient si inconstient, nu e chiar asa greu de acceptat rezultatul

ghita_celofan scrie:

Mi s-ar fi parut normal sa se indentifice daca ar fi fost arestati si inchisi in sistemul norma, intr-o inchisoare adevarata, alaturi de detinuti adevarati si gardieni adevarati. Eventual cu complicitatea politiei, instantei, penitenciarului etc (insa aici sunt alte probleme referitoare la drepturile fundamentale ale omului).

Daca era o intamplare reala, ei ar fi fost retinuti in ceea ce priveste reactia lor stiind ca orice gest ar putea sa le creeze probleme. Fiind doar un experiment, au acceptat usor situatia si au lasat jos garda, ceea ce i-a pus in postura ideala pentru a se confunda cu personajul.

Nu stiam e Experimentul Stanford. Mi se par interesante concluziile. Merita sa meditam putin asupra lor

bun venit in club sergiu,

Sergiu Tot scrie:

ghita_celofan scrie:

...si sunt deplin constienti de ce se intampla in jurul lor

. Majoritatea oamenilor functioneaza pe pilot automat, constienti doar in mica parte, si devin constienti cu adevarat doar in situatiile care impun o reactie emotionala puternica. Deci, mergand pe ideea ca omul se bazeaza mai mult pe subconstient si inconstient, nu e chiar asa greu de acceptat rezultatul quote]

pertinenta observatia ta.

Nicky scrie:

Ma gandesc ce a fost in sufletul/mintea subiectilor (atat al celor selectati pentru rolurile de gardian, cat si al celor alesi sa fie puscariasi). Si ma mai gandesc si cam cat timp a trebuit sa treaca dupa sistarea experimentului si pana la refacerea psihologica a ambelor tabere. Si cat la suta din "apucaturi" au dus acasa.

.... De aceea ziceam ca sunt curios si cat a durat la ei inertia de dupa experiment.....

Two months after the study, here is the reaction of prisoner #416, our would-be hero who was placed in solitary confinement for several hours:

"I began to feel that I was losing my identity, that the person that I called Clay, the person who put me in this place, the person who volunteered to go into this prison -- because it was a prison to me; it still is a prison to me. I don't regard it as an experiment or a simulation because it was a prison run by psychologists instead of run by the state. I began to feel that that identity, the person that I was that had decided to go to prison was distant from me -- was remote until finally I wasn't that, I was 416. I was really my number."

http://www.youtube.com/watch?v=fQnOkmvi ... r_embedded

...eu cred ca "gardienii" au fost principalii vinovati...

nu neaparat bubu,gardienii reactionat in 3 moduri,unii au tratat lucrurile normal,ca pe un experiment,unii au fraternizat cu detinutii iar altii au facut exces de zel,din rindul detinutilor unul a clacat dupa 36 ore,interesant este ca insusi zimbardo erijat in directorul inchisorii si-a intrat atit de bine in rol incit a ezitat sa-l elibereze considerindu-l prefacut,ceilalti si-au asumat atit de bine rolul de detinuti incit, preotului chemat in inchisoare i-au spus numarul de detentie si nu numele real,in locul celui eliberat zimbardo a introdus un asa zis informator care si el si-a uitat rolul fraternizind cu detinutii.unul singur dintre detinuti a tratat lucrurile ca pe un experiment pina la capat.

si in afara de faptul ca ne dam cu parerea, exista o explicatie stiintifica pentru comportamentul lor? sau e in functie de personalitatea fiecaruia...etc...? o sa aflam pana la urma, de ce s-a intamplat asa?

Experimentul “Stanford” tratează chestiuni legate de genul de influenţă socială și demonstrează impactul rolurilor sociale, fie şi atribuite absolut aleatoriu, de a determina indivizii să se comporte imoral şi agresiv.Ideea principală este că, situaţiile extreme, şi nu personalitatea deviantă se află la originea disfuncţiilor sociale.

pe principiul acesta inseamna ca un om care este absolut normal , poate deveni criminal daca este pus intr-o situatie extrema?